Însoţitoarea nădejdii creştine este frica de păcat. Nădejdea e ca o luntre cu două lopeţi: pe una scrie îndurarea lui Dumnezeu, iar pe cealaltă, frica de dreptatea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte să făurim mântuirea „cu frică şi cu cutremur” (Flp 2, 12). Cu frică, într-adevăr, fiindcă după cum marinarul ce se află în largul mării se teme, chiar pe vreme bună, de furtuna ce i-ar putea îneca corabia, tot asemenea şi creştinul trebuie să trăiască necontenit cu teama de bântuiala ispitei[1] care nu cruţă pe nimeni. Oameni oarecând plăcuţi lui Dumnezeu, cum a fost de pildă înţeleptul Solomon, au ajuns la bătrâneţe nişte nelegiuiţi. Chiar dintre îngeri au căzut unii, şi încă foarte jos, şi au fost lepădaţi de Dumnezeu pe vecie. Încheierea vieţii noastre o face moartea; până atunci ispita poate să doboare din starea de har pe oricine care nu lucrează la mântuirea sa cu frică şi cu cutremur (Flp 2, 12). „Prin urmare, cel căruia i se pare că stă-n picioare să ia seama să nu cadă” (1 Co 10, 12).
Frica creştinului de păcat nu împuţinează nădejdea lui, ci o sporeşte. Nădejdea dă putere de a merge, e ca vântul în pânzele corăbiei; iar frica Îl face pe om prevăzător; e ca încărcătura care cumpăneşte corabia. Şi pânzele şi Încărcătura ajută la o plutire bună.
[1] Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXVI, cap. 23, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1992, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu.