Nădejdea creştină izvorăşte din credinţa în tot ce ne-a făgăduit Dumnezeu (Ga 5, 5). Credinţa ne asigură că Dumnezeu este neţărmurit de credincios, este puternic, este bun; şi avem nădejde că, prin harul Său şi prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătăţile făgăduite.

Nădejdea îşi trage obârşia din credinţă^[1], aşa cum copacul odrăsleşte din rădăcină. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea; nădejdea însă ne face să le dorim şi să le aşteptăm. Credem deci că „Cel care a poruncit să nu minţim, cu mult mai mult El nu va minţi”^[2], de aceea şi zice Sfântul Apostol Pavel: „Să păstrăm cu neclintire mărturisirea nădejdii, căci credincios ne este Cel ce a făgăduit” (Evr 10, 23).

Suntem pătrunşi de adevărul că Dumnezeu, Căruia nici un lucru nu-I este cu neputinţă (Lc 1, 37), este destul de puternic încât să-Şi îndeplinească făgăduinţele (Rm 4, 21), că Dumnezeu, Care este dragoste (1 In 4, 8), dă mai mult decât suntem noi în stare să primim, că Dumnezeu ne-a mijlocit, prin neasemănata jertfă a Fiului Său, fericirea veşnică, precum şi mijloacele de a o câştiga: „El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii pentru noi toţi, cum oare nu ni le va dărui pe toate împreună cu El?” (Rm 8, 32). Neclintita încredere că Dumnezeu este desăvârşit, credincios, puternic şi bun, se numeşte credinţa în Dumnezeu. Această credinţă este rădăcina şi, cu cât ea este mai puternică, cu atât mai nestrămutată este nădejdea noastră. Credinţa aceasta a lecuit-o pe femeia ce se atinsese de poalele veşmântului Mântuitorului, pe când El se îndrepta spre casa lui Iair (Matei 9, 22).

^[1] Sfântul Grigorie Teologul, De animae resurrectione, Migne, P.G., XLVI, col. 29.

^[2] Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, cap. XXVII, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad., note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1995, p. 68, ed. a II-a.