Sfinţii, cât au fost pe pământ, au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând adeseori minuni, cu ajutorul lui. Harul acesta îl au în sufletul lor, într-o măsură mai mare, şi în viaţa cerească la care s-au dus. Dar, precum Sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el locaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Cel Ce este întru voi?”(1 Co 6, 19).
Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile Sfinţilor cât trăiau pe pământ, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui numai prin atingerea de haina Mântuitorului (Lc 8, 43-44; Matei 14, 36; 9, 21). Şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele purtate de Apostolul Pavel (FA 19, 11- 12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei lui Petru peste ei (FA 5, 15). Cum că trupul Sfântului şi după moarte are putere, vedem din Vechiul Testament, unde oasele proorocului Elisei învie un mort (4 Regi 13, 21).
Biserica a cinstit din primele timpuri oseÂmintele mucenicilor, aducându-le cu grijă şi zidind altare bisericilor peste ele, iar mai târziu îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, ca şi în Sfântul Antimis de pe altar, să se pună o părticică din sfintele moaşte, ceea ce se face până azi.
Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi (†166), spune: „...mai târziu am putut pune şi noi mâna pe osemintele lui cele mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat într-un loc potrivit”[1]. Puterea minunată din moaşte se arată şi în faptul că nu putrezesc.
Se înţelege că şi cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. „Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai Cărui ucenici sunt şi îi cinstim pe slujitori în aşa fel încât cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului, Care a zis: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte”.[2]
[1] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, IV, 15; P.S.B. vol. 13, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1987, trad., studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, p.164.
[2] Fericitul Ieronim, Epistola către Presbiterul Ruperiu, 37, I.