Da. Mai întâi pentru că fiind încă în viaţă, ei s-au rugat pentru noi. Sfântul Apostol Pavel scrie filipenilor: „Mulţumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de voi. Întotdeauna în toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi cu bucurie” (Flp 1, 3-4; 2 Cor13, 9; Ef 1, 16-18; 3, 14-21; 1 Tes 1, 2-3; 2 Tes 1, 1-11; 2 Tim 1, 3).

Strădania lor cea mai mare în viaţă a fost să ajute cât mai mulţi oameni să se mântuiască. Ceea ce îi făcea pe ei sfinţi era o dragoste mistuitoare faţă de Dumnezeu şi de oameni. Dragostea lor faţă de oameni şi preocuparea de a-i aduce pe cât mai mulţi la Dumnezeu n-a încetat nici după mutarea lor de aici. Dimpotrivă, fiind mai aproape de Hristos, şi puterile lor sufleteşti crescând, dragostea lor de oameni a crescut şi ea. Mântuitorul spune că „bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc 15, 10). Cu cât mai mare bucurie vor avea astfel Sfinţii, care sunt mai legaţi de oameni, având aceeaşi fire? Mai ales că ei se bucură de ceea ce Se bucură şi Domnul nostru Iisus Hristos, iar bucuria cea mai mare a Lui este mântuirea noastră. Mântuitorul Însuşi „Se roagă pentru noi” (Rm 8, 34), după cum Se roagă şi Duhul (Rm 8, 26-27). Oare nu vor face şi Sfinţii la fel, ca să facă bucurie lui Dumnezeu? Vor sta nepăsători când Iisus Se roagă pentru noi, când aduce Jertfa nesângeroasă pentru noi, când lasă cele 99 de oi şi aleargă să o mântuiască pe cea pierdută? (Mt 18, 11-14).

Cu siguranţă că se vor ruga şi Sfinţii, mai ales că ştim că şi îngerii nu se bucură numai pentru mântuirea sufletului pierdut, ci, fiind pururea înaintea lui Dumnezeu, se şi roagă pentru el. Căci aşa trebuie să înţelegem cuvintele Mântuitorului: „Luaţi seama să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici; că vă spun Eu vouă că îngerii lor din ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt 18, 10). Mântuitorul a voit să arate că Îngerii acelora nu stau degeaba în faţa lui Dumnezeu, ci stau spre folosul lor, căci îndată adaugă că Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut şi dă exemplu parabola cu oaia cea pierdută (Mt 18, 11-14).

Dar în afară de mărturiile acestea pentru rugăciunile Sfinţilor, Sfânta Scriptură cuprinde mărturii şi mai lămurite despre ele. În Apocalipsă se spune: „Şi când a luat cartea, cele patru Fiinţe şi cei douăzeci şi patru de Bătrâni au căzut înaintea Mielului, fiecare având o ţiteră şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (5, 8). Iată-i, aşadar, pe Sfinţii din cer înfăţişând înaintea tronului ceresc rugăciunile sfinţilor de pe pământ. Iar prin sfinţii de pe pământ se înţelegeau pe vremea Apostolilor toţi membrii Bisericii (Col 1, 4; Ef 1, 1). Rugăciunea Sfinţilor din cer este folositoare membrilor Bisericii de pe pământ când aceştia din urmă se roagă şi ei, adică atunci când rugăciunea Sfântului din cer însoţeşte rugăciunea celui de pe pământ, deci când acesta nu stă nepăsător.

Mai aducem aici temeiuri cu privire la rugăciunile Sfinţilor pentru noi:

1. Toate fiinţele cuvântătoare din cer şi de pe pământ trebuie să aducă „pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică roada buzelor care-I mărturisesc numele” (Evr 13, 15). Sfinţii din cer nu lipsesc de la această jertfă necontenită a rugăciunii adusă lui Dumnezeu (Ap 4, 10, 11).

2. În Biserică, toate mădularele luptă pentru mântuirea, pentru sfinţirea tot mai deplină şi a celorlalte mădulare. E o împreună-lucrare a tuturor, puterea de la unele trecând la celelalte, slăbiciunile unora fiind purtate şi de celelalte, ca să crească tot trupul lui Hristos (Ef 4, 11-12, 15-16; Rm 12, 4-13). Nu pot fi socotiţi sfinţii ca nişte mădulare nelucrătoare în Biserică, ca nişte mădulare amorţite. Iar lucrarea lor numai aceasta poate fi: rugăciunea şi stăruinţa pentru creşterea tuturor mădularelor trupului Domnului.

3. Sfinţii se roagă pentru noi şi sunt ascultaţi (Fc 20, 7; Iov 42, 8; 1 Rg 7, 9; Ir 15, 15; Iac 5, 16; 2 Ptr 1, 13-15; Ap 8, 3-4).

Ei sunt proslăviţi (Rm 2, 10); vor judeca lumea (1 Co 6, 2); sunt iubiţii lui Dumnezeu (Dn 10, 19).