Am văzut că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunile ajută numai celor adormiţi în credinţă. La Proscomidie (la Sfânta Liturghie) se pomenesc toţi cei adormiţi „întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci”. Se poate spune deci că rugăciunile folosesc numai sufletelor acelora care au plecat de aici nu de tot moarte, ca mădulare ale Bisericii, ci având în ele o anumită credinţă ca rădăcină a virtuţilor şi oarecare silinţe de a o dezvolta în virtuţi; celor ce au săvârşit, aşadar, unele fapte bune ca început al virtuţilor şi al slăbirii patimilor, dar nu au făcut binele aşa de statornic, sau aşa de mult timp, încât să fi ajuns la deprinderi bune sau virtuţi care să cumpănească asupra patimilor. Cu alte cuvinte, rugăciunile folosesc celor ale căror puteri nu s-au ruinat slujind numai patimilor, ci au avut şi o oarecare obişnuinţă a binelui, cu care s-au dus de aici. Ele folosesc chiar şi celor ce n-au dus o viaţă de credinţă şi n-au avut fapte bune, dar la sfârşitul vieţii au găsit puterea să se căiască, însă nu aşa de cutremurător ca să li se prefacă fiinţa dintr-o dată şi în întregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care caz s-ar fi dus în rai. Mitropolitul Nicolae al Crutiţelor spune: „Domnul nostru Iisus Hristos este atât de milostiv, că nu lasă în iubirea Lui de oameni nici acele suflete greşite, care stau înaintea Lui cu credinţă slabă şi numai cu începuturi de credinţă, sufletele care nu-şi întăresc credinţa şi nici nu se pocăiesc în timpul vieţii lor pământeşti. Prin rugăciunile Bisericii, prin puterea Jertfei celei nesângeroase, aduse pentru aceşti răposaţi, prin milosteniile date pentru ei, li se uşurează soarta. Aceşti păcătoşi nu sunt lipsiţi de nădejdea iertării şi a bunurilor veşnice”.