De conştiinţa omului Se foloseşte ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe nedrept. Însăşi conştiinţa lui îl va osândi, atunci, pe omul păcătos şi tot ea îi va da pace şi linişte, dacă nu se găseşte în el nimic de osândit. Conştiinţa este judecătorul omului şi în timpul vieţii pământeşti. Dar în timpul morţii şi mai ales după moarte ea va fi luminată în chip deosebit de Dumnezeu, ca să-şi poată câştiga şi spori toate forţele sale de pătrundere şi de judecată nemincinoasă a omului: „Fiecare în vremea morţii îşi cunoaşte păcatele lui”.[1]
Osândirea din partea conştiinţei va produce sufletului o spaimă grozavă, iar neosândirea din partea ei, o mare linişte şi îndrăzneală. Un scriitor din Filocalia, Teognost, spune: „Luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, ca o siguranţă neîndoielnică, ca să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat-o, când nu mai ai inima osândindu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepându-te pentru supărări.... şi când primeşti cu bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată de care fug cei mulţi”.[2]
[1] Mărturisirea Ortodoxă, I, 61, ed. cit.
[2] Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, Cap. 33, Filocalia, vol. IV, Ed. Hum., Buc., 1997, pp. 260-261.