Căsătoria civilă este o însoţire pe viaţă între un bărbat şi o femeie, prin liber consimţământ în condiţiile legii, adică are la bază un contract plecând însă de la afecţiunea reciprocă[1], pe când nunta creştină, care presupune în prealabil căsătoria civilă ca aşezământ natural, este o însoţire sfântă, făcută cu binecuvântarea lui Dumnezeu în Biserică printr-o sfântă Taină, prin Taina Nunţii sau Cununiei, care sfinţeşte iubirea şi legătura celor însoţiţi. De la început, de când Ziditorul l-a făcut pe om, căsătoria apare ca un aşezământ natural, legat de însăşi natura omului, dar de origine divină, instituit prin cuvintele: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui” (Fc 2, 18). Apoi a binecuvântat însoţirea bărbatului cu femeia, zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l” (Fc 1, 28). Dar legătura aceasta, decăzută prin păcat, Mântuitorul o restaurează şi o înalţă la rangul de Taină. Astfel, El ia parte la nunta din Cana, pe care o sfinţeşte prin prezenţa Sa şi prin prefacerea apei în vin (In 2, 1-11). Sfântul Apostol Pavel înfăţişează nunta ca pe o Sfântă Taină asemenea celei mari, a unirii dintre Hristos şi Biserică: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Ef 5, 31-32).
[1] Sfântul Ignatie, Scrisoarea către Sfântul Policarp, 5, 2, Funk, 1, p. 292, trad. rom. în Scrierile Părinţilor Apostolici, ed. cit.