Protestanţii susţin că aceste cuvinte îndreptăţesc credinţa lor că toţi creştinii sunt preoţi. Potrivit învăţăturii autentice a Bisericii, noi învăţăm însă că şi în Vechiul Testament întregul Israel se numeşte: „preoţie împărătească”, „neam sfânt” (Iş 19, 6), fără ca prin aceasta poporul Israel să fie socotit că face parte în întregime din clasa preoţească. Regele Ozia, care a vrut să tămâieze, s-a umplut de lepră (2 Par 26, 16-21), iar Core, Datan şi Aviron, care au vrut să fie preoţi prin forţă, au fost înghiţiţi de vii (Numeri 16). În cuvintele Sfântului Apostol Petru e vorba de preoţie duhovnicească, obştească, al cărei altar e inima fiecărui creştin (1 Co 3, 16-17). Iar jertfele duhovniceşti sunt mila, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită (Ps 50, 18). E vorba deci de o preoţie în înţeles figurat. Prin puterea harului primit, în Taina Botezului, a Mirungerii şi Sfintei Euharistii, creştinii au o stare aleasă, sfântă, împărătească faţă de necreştini, de aceea ei au dreptul să-i boteze pe pruncii în primejdie de a muri nebotezaţi. Dar aceasta nu este totuna cu preoţia aşezată de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli şi ajunsă la noi prin succesiune apostolică.