Ierarhia bisericească harică sau sacramentală îşi are originea în însăşi Preoţia sau Arhieria lui Hristos, Arhiereul nostru în veac la Tatăl (Evr 4, 14; 5-6; 7, 16-17, 21, 24-27; 8, 1, 6; 9, 10). Acesta, după ce i-a chemat pe cei 12 Apostoli să-L urmeze (Mt 10, 1-4) şi mai apoi pe cei şaptezeci (sau şaptezeci şi doi, Luca 10, 1), le-a dat puterea arhieriei sau preoţiei prin Duhul Sfânt şi prin ei urmaşilor acestora în Taina Hirotoniei (In 20, 21-33), pentru mântuirea oamenilor şi a lumii (Mt 28, 18-20; Mc 16, 15-16), investindu-i în acest sens cu toată puterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Lc 24, 29; Fapte 1, 13-14; 2, 1-4), pentru a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (1 Co 4, 1) în Biserica Sa. Apostolii şi apoi urmaşii lor, episcopii, şi, prin ei, preoţii şi diaconii, îşi au locul lor bine precizat în constituţia Bisericii, căci: „Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu precum Aaron”, zice Sfântul Apostol Pavel (Evr 5, 4); „Şi El (Iisus Hristos) i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, ca să-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos” (Ef 4, 11-12).
Comunitatea Bisericii este organizată ierarhic. Biserica face deosebire între păstori şi turmă, cler şi popor, „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Co 3, 9).