Biserica se numeşte sfântă pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că sfinte sunt mijloacele mântuirii, Duhul Sfânt Care sălăşluieşte în Biserică până la sfârşitul veacului, învăţătura propovăduită şi Trupul Domnului, Care e sfinţenia însăşi.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt, ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană” (Ef 5, 25-27). Sfântul Irineu scrie: „Unde e Biserica, acolo e şi Duhul Sfânt, şi unde e Duhul Sfânt, acolo e şi Biserica şi tot harul”.[1] „Biserica e fără pată şi fără zbârcitură”, zice Rufin.[2] Bisericile, grăieşte Origen, „sunt ca luminătorii în lume (Flp 2, 15). Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările omeneşti”.[3]
[1] Sfântul Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P.G., VII, col. 966.
[2] Rufin, Comentariu la Simbolul Apostolic, 39, Migne, P.L., XXI, col. 375.
[3] Origen, Contra lui Cels, 3, 29, Migne, P.G., XI, col. 957, v. trad. rom.cit.