Mântuitorul continuă să exercite şi să susţină, în Biserica Sa, cele trei puteri sau slujiri ale Sale, prin care a lucrat mântuirea noastră pe pământ: învăţătorească, arhierească şi împărătească. De altfel, cele trei slujiri sunt legate în mod firesc de Persoana Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mântuirea noastră.

În calitate de Cap al Bisericii, Hristos continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine jertfă în continuare; Învăţătorul care Îşi propagă învăţătura despre Sine şi despre mântuirea în Sine; şi Împăratul, Conducătorul nostru suprem spre mântuire. Iar Biserica este chemată să participe la aceste slujiri şi să le continue pentru mântuirea noastră, organele văzute, simţite ale Arhiereului nevăzut Hristos fiind Apostolii şi urmaşii lor, episcopii şi, prin ei, preoţii.

Puterea de a învăţa a fost oferită Bisericii prin porunca Mântuitorului dată Apostolilor: „Mergând învăţaţi toate neamurile” (Mt 28, 19). Strâns legat de această putere este darul Bisericii de a nu greşi în învăţătura ei, pentru că Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim 3, 15). Acest dar, numit şi darul infailibilităţii, decurge din prezenţa Duhului Sfânt în ea şi se manifestă în chip ordinar prin puterea harică a episcopatului în totalitatea lui, fie că reprezintă Biserica în Sinodul ecumenic, fie că exprimă consensul Bisericii împrăştiate. Darul acesta se manifestă însă numai când e vorba de învăţături dogmatice şi morale. Biserica a luptat mult pentru a-şi apăra atât autoritatea învăţătorească, cât şi învăţătura însăşi. „...dacă Domnul Hristos Iisus a trimis pe Apostoli să propovăduiască, este de a noastră datorie să nu mai primim pe alţii ca propovăduitori, afară de cei pe care i-a rânduit Hristos.”^[1]

Puterea arhierească sau sfinţitoare a fost dată de Mântuitorul Bisericii, prin Apostoli, cărora le spune la prima întâlnire de după Înviere: „Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (In 20, 22-23). Puterea sfinţitoare se revarsă în Biserică prin ierarhia care-şi are începutul de la Sfinţii Apostoli (1 Tim 3, 1-16). Miezul puterii sfinţitoare a Bisericii stă în aducerea Jertfei Euharistice, în care Mântuitorul Însuşi, ca Arhiereu, Se aduce ca jertfă fără de sânge şi-i îndeamnă pe ucenici: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Lc 22, 19; 1 Co 11, 24-25). Prin puterea sfinţitoare se săvârşesc Sfintele Taine, începând cu Botezul, pe care Mântuitorul îl aşază deodată cu slujirea învăţătorească (Mt 28, 19).

Puterea împărătească sau de conducere a fost dată Bisericii de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli, cu aceste cuvinte: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Lc 10, 16) şi „Aşa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, tot astfel şi Eu vă trimit pe voi” (In 20, 21).