Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Cum se înfăţişează Biserica în calitatea ei de zidire nouă şi de mireasă a lui Hristos?

Ea se înfăţişează ca un „cer nou şi pământ nou”, cum au văzut Isaia (65, 17), Petru (2 Ptr 3, 13) şi Apocalipsa (21, 1). Biserica e deci o lume nouă. Sfântul Grigorie de Nissa ne descrie înaripat acest lucru într-una din Omiliile sale la Cântarea Cântărilor: „Întemeierea Bisericii este o nouă zidire a lumii. În ea, după cuvântul proorocului (Is 65, 17), se zideşte şi un cer nou, care e tăria credinţei în Hristos, cum zice Pavel (1 Tim 3, 15), şi se pregăteşte şi un pământ nou, care soarbe ploaia ce cade pe el, şi se formează un alt om reînnoit prin naşterea cea de sus, după chipul Celui Care l-a zidit. Şi firea luminătorilor este alta. Despre ei se zice: „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt 5, 14) şi: „în mijlocul unui neam sucit şi stricat, în care voi străluciţi ca nişte luminători în lume” (Flp 2, 15). Şi sunt multe stele care răsar pe cerul credinţei. Nu e de mirare că sunt o mulţime de stele numărate şi numite de Dumnezeu în această lume nouă. Făcătorul unor asemenea stele zice că numele lor au fost scrise în ceruri. În adevăr am auzit pe Făcătorul zidirii celei noi vorbind astfel către luminătorii săi: „Numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 20). Frumuseţea deosebită în zidirea cea nouă este nu numai o mulţime de stele făcute în ea de cuvântul, dar sunt şi mulţi sori care luminează lumea prin razele faptelor bune. Iisus Hristos, Făcătorul unor asemenea sori, vorbeşte astfel: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor” (Mt 5, 16). Şi: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele” (Mt 13, 43). După cum cel care privind la lumea ce cade sub simţuri şi cugetând la înţelepciunea vădită în frumuseţea lucrurilor, îşi dă seama prin cele văzute de frumuseţea cea nevăzută şi de izvorul înţelepciunii, al cărui curs a alcătuit firea lucrurilor, tot aşa, cel care priveşte la această lume nouă a întemeierii Bisericii vede în ea pe Cel ce este şi devine totul în toate.[1]



[1] Sfântul Grigorie de Nissa, Omilia 13 la Cântarea Cântărilor, Migne, P.G., XLIV, col. 1049, 1052; v. trad. rom. în Scrieri, Partea I, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. Ioan Buga în P.S.B. vol. 29, Buc., 1982, p. 292.