Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă şi fapte bune. Nu numai credinţă. Sfântul Apostol Iacov zice: „Vedeţi că din fapte este îndreptăţit omul, şi nu numai din credinţă” (Iac 2, 24), sau: „Şi cum trupul fără suflet este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2, 26).

S-a spus însă mai înainte că ceea ce face omul pentru mântuirea sa, adică credinţa şi faptele bune, nu face numai prin puterile sale, ci şi ale harului. Când Sfântul Apostol Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele Legii, înţelege faptele pe care le-ar fi făcut omul fără har, înainte de venirea lui Hristos, vrând să împlinească numai prin puterile sale poruncile morale ale lui Dumnezeu, date prin Legea lui Moise, sau prin legea scrisă în inimă. Aşa socoteau evreii pe vremea aceea, că n-au trebuinţă de harul lui Hristos şi deci nici de crucea Lui, prin care ne-a câştigat acest har, că se pot mântui prin ei înşişi, împlinind cu puterile lor Legea lui Moise. Şi-i amăgeau pe unii creştini veniţi dintre păgâni, ca de pildă pe galateni, că trebuie să împlinească în primul rând Legea lui Moise ca să se mântuiască. Acestora le spune Sfântul Apostol Pavel că noi ne mântuim prin harul lui Hristos şi prin credinţa mântuitoare a crucii Lui, nu prin faptele Legii făcute cu puterile noastre. Căci unde e lăsat omul numai cu Legea, fără harul lui Hristos, se înmulţeşte păcatul. „Căci socotim că prin credinţă se va îndreptăţi omul, fără faptele Legii” (Rm 3, 28; Ga 2, 16). Sau: „Pentru că din faptele Legii nimeni nu se va îndreptăţi în faţa Lui, de vreme ce prin Lege vine cunoştinţa păcatului (...) de vreme ce toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu -, cei ce în dar se îndreptăţesc cu harul Său prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus” (Rm 3, 20, 23-24). Dar dacă Sfântul Apostol Pavel respinge faptele legii, adică cele făcute de om numai cu puterile lui, nu le respinge pe cele făcute din credinţa în Hristos, adică pe cele săvârşite cu ajutorul harului. Dovada e că tot el spune că credinţa n-ajunge pentru mântuire, că de ar avea cineva credinţă cât să mute şi munţii, dacă dragoste nu are, nimic nu foloseşte (1 Co 13, 2), sau că ceea ce foloseşte în Hristos este „credinţa care lucrează prin iubire” (Ga 5, 6). Şi tot el spune: „...slujiţi-vă unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Ga 5, 13-14).