Da, chiar şi atunci. Cât de mult ar fi întărită voinţa omului de har, ea este tot liberă. Şi atunci omul conlucrează tot liber cu harul, iar nu silit.
De aceea, chiar şi omul cel mai înaintat în viaţa cea nouă poate cădea. Calvinii spun că omul în care s-a sălăşluit harul e sigur de mântuire, că harul lucrează silnic asupra omului, încât acesta nu mai poate cădea. Aşa spun şi multe alte secte. Biserica noastră învaţă însă că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu sila, ci că pentru mântuire trebuie să conlucreze şi omul, în chip liber, cu harul. Iar dacă omul e liber în tot cursul vieţii celei noi, s-ar putea ca el să nu mai conlucreze de la un moment dat cu harul şi deci să cadă. Drept aceea, omul e dator să fie mereu cu grijă, să stea necontenit treaz, să nu adoarmă în siguranţa că el nu mai poate cădea, că-l mântuieşte Dumnezeu cu sila. „Cel căruia i se pare că stă-n picioare să ia seama să nu cadă”, zice Sfântul Apostol Pavel (1 Co 10, 12). Iar Sfântul Apostol Ioan spunea: „Luaţi aminte la voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat” (2 Ioan 1, 8). Mântuitorul ne îndeamnă la priveghere necontenită (Mt 24, 42; 25, 1-13). Şi iarăşi Sfântul Apostol Pavel spune: „Să păzeşti Porunca neîntinată, la adăpost de orice-nvinuire, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tim 6, 14), sau: „Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătura ta; stăruie în ele” (1 Tim 4, 16). Tot el dă credincioşilor sfaturi: „pentru ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri” (1 Tes 3, 3). Toate aceste îndemnuri n-ar avea nici un rost dacă harul ar lucra singur mântuirea omului şi dacă omul ar fi sigur de ea.