Nu, omul nu se poate mântui fără de har (Ef 2, 8; In 15, 5). Harul este de trebuinţă omului chiar de la început (In 3, 5). Harul pune începutul mântuirii în om, şi nu omul prin stăruinţele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rm 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale.
Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mântuiască, sau măcar să-L înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mântuiască. Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face aşa de statornic şi dintr-un cuget aşa de curat, încât să se sfinţească prin ele şi să se mântuiască. Omul are libertatea de a face binele şi câtă vreme e în robia păcatului strămoşesc, dar aceasta e o libertate slăbită, ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului.
Dar harul nu e de trebuinţă numai la începutul mântuirii omului, ci şi după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în aşa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuinţă de har. Binele statornic şi curăţia deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci şi al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Dacă mântuirea şi sfinţirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mântuirii. Sfântul Apostol Pavel zice: „În sfârşit, fraţii mei, întăriţi-vă-ntru Domnul şi-ntru tăria puterii Lui. Îmbrăcaţi armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Ef 6, 10-11).