Într-adevăr, Duhul, grăind prin prooroci, a pregătit omenirea pentru primirea Mântuitorului, vestind de mai înainte venirea Lui. Dar pe de altă parte şi aici Duhul este Cel ce a adus lucrarea dumnezeiască a luminării în mintea proorocilor. El este Cel ce a dus până la capătul ei o lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume. În acest înţeles, El este Duhul Adevărului şi călăuzeşte la tot adevărul (In 16, 13). Deci Lui I se cuvenea să grăiască prin prooroci. Desigur, Duhul era nedespărţit de Cuvântul lui Dumnezeu, când grăia. Dar Duhul cobora Cuvântul în inima lor, îi făcea să-L audă, să-L înţeleagă. În Duhul, proorocii primeau Cuvântul. De aceea zic proorocii necontenit: „Şi a fost Cuvântul Domnului către mine” (Ir 1, 11). Dar gura care rostea Cuvântul în inima lor, în aşa fel încât Îl făcea să pătrundă în ea, era Duhul. Astfel, când spun proorocii: „Şi mi-a zis Domnul” (Is 8, 1), trebuie să înţelegem că vorbesc de Duhul, căci şi Simbolul îi zice Duhului „Domnul”.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Deci prin Cuvânt Îl înţelegem pe Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui, care grăieşte cuvinte negrăite, e Sfântul Duh. Precum zice proorocul: „Gura Domnului a grăit acestea”, adică Duhul Domnului. Şi de ce Sfântul Duh Se numeşte gura lui Dumnezeu şi Fiul Se numeşte Cuvântul? Fiindcă, precum cuvântul nostru, care este în sufletul nostru, se rosteşte şi se arată altora prin gura noastră şi în alt chip e cu neputinţă să-l rostim sau să-l arătăm, decât prin vorbirea gurii, la fel şi Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, dacă nu Se descoperă prin Prea Sfântul Duh”^[1].