Ea a rămas unită cu trupul şi cu sufletul în iad. Căci dacă s-ar fi despărţit de trupul şi de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus în iad n-ar mai fi fost şi Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormânt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărţit de trupul Lui preacurat, totuşi Dumnezeirea nu S-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de trup, şi astfel nici unicul ipostas nu s-a despărţit în două ipostasuri. Astfel, unicul ipostas al Cuvântului a fost şi ipostasul Cuvântului şi al sufletului şi al trupului. Niciodată, nici sufletul, nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decât ipostasul Cuvântului”[1].
Numai pentru că trupul a rămas unit cu Dumnezeirea în mormânt, n-a început să se strice şi numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului şi i-a eliberat pe drepţii de acolo. De aceea Sfântul Ioan Damaschin numeşte sufletul Domnului care merge la iad: „sufletul îndumnezeit”.