Sufletul Lui S-a coborât la iad (Ef 4, 9; 1 Ptr 3, 19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toţi oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoşesc sau cu păcate personale, şi cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieşi de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu S-a dus acolo nici ca să întoarcă prin propovăduirea Sa pe păcătoşii din iad, căci acolo nu se mai pot schimba sufletele. Aşadar, sufletul lui Iisus nu S-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc. El S-a dus acolo ca împărat, eliberându-i pe drepţii Vechiului Testament, care muriseră cu credinţa în venirea Sa. Prin aceasta, Hristos a sfărâmat puterea iadului şi a morţii veşnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborând la iad a făcut cunoscută tuturor celor de acolo biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci şi celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui. În acest înţeles trebuie explicat locul din 1 Ptr 3, 18-20: „Că şi Hristos o singură dată a suferit moartea pentru păcate, El, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât în trup, dar viu făcut în duh, întru care (duh) pogorându-Se, le-a propovăduit şi duhurilor ţinute-n închisoare, celor ce odinioară fuseseră neascultătoare, atunci când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, pe durata pregătirii corăbiei în care puţine suflete, anume opt, s-au mântuit prin apă”. Dintre Sfinţii Părinţi vorbeşte clar despre coborârea Domnului la iad, cu acest scop, Sfântul Irineu, care zice: „Hristos S-a coborât în cele ce sunt sub pământ şi le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au crezut în El. Şi au crezut în El toţi care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui şi au îndeplinit poruncile Lui: drepţii, patriarhii şi proorocii, cărora li s-au iertat păcatele ca şi nouă”^[1]. Iar Sfântul Ioan Damaschin spune: „Sufletul îndumnezeit se coboară la iad, ca, după cum celor de pe pământ a răsărit soarele dreptăţii, tot astfel să strălucească şi celor de sub pământ, şi care stau în întunericul şi în umbra morţii; că după cum a binevestit pacea celor de pe pământ... celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veşnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinţei, tot astfel şi celor din iad.”^[2]