Sfântul Apostol Pavel se laudă cu crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu: „Cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Co 1, 18). Şi iarăşi: „Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Ga 6, 14). Aici, Apostolul arată că, precum crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El.

Sfânta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin jertfa crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce L-a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El, Care-n trupul Său a făcut din cele două (lumi) una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii (...) pentru ca să-i clădească-ntru Sine pe cei doi într-un singur om nou, făcând pace, şi prin cruce omorând în ea ura, să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un singur trup” (Ef 2, 14-16). „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinătatea şi prin El pe toate-ntru El să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, pace făcând prin El, prin sângele Crucii Sale” (Col 1, 19-21). „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, potrivnic nouă prin opreliştile lui, pe care ni l-a luat din cale pironindu-l pe cruce; prin ea biruit-a El Începătoriile şi Stăpâniile, dezbrăcându-le (de putere) şi dându-le-n privelişte” (Col 2, 14-15).

Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Flp 2, 8-9; Lc 24, 26; In 17, 1). Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.

Crucea e semnul † care îi apără pe cei ce-l au în frunte (Iz 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Ap 7, 2-3; 9, 4).

Mântuitorul Însuşi spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, ca luptă împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca şi mai uşor să-şi aducă aminte de crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţă faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?