O asemănare ne oferă omul. Nu o asemănare tocmai deplină, pentru că omul e o persoană cu o singură fire. Dar firea lui se compune din suflet şi trup, aşa cum Iisus Hristos are fire dumnezeiască şi fire omenească. Sufletul şi trupul nu sunt despărţite, şi persoana cea unică a omului nu e împărţită în două din pricina lor. Persoana omului trăieşte în fiecare clipă prin amândouă şi lucrează prin amândouă. Când priveşte la ceva lucrează şi prin puterea sufletului şi prin materia ochiului. Cu toate acestea, sufletul şi trupul nu s-au contopit într-una, încât să nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu s-au schimbat.

Tot aşa e Hristos. Cele două firi sunt unite în persoana Lui unică, în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare. Tot aşa sunt unite în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare, lucrările şi voinţele celor două firi. Astfel, Iisus Hristos trăia şi lucra prin amândouă firile, în chip nedespărţit şi neamestecat. Când tămăduia ochiul orbului, prin firea omenească atingea ochiul lui, prin cea dumnezeiască vindeca. Era o singură faptă dumnezeiască-omenească, săvârşită prin două firi, sau prin lucrarea dumnezeiască şi lucrarea omenească, în mod nedespărţit, dar şi neamestecat. Căci deşi vieţuiau şi lucrau împreună, firea şi lucrarea dumnezeiască nu se schimba în fire şi lucrare omenească. Nu firea omenească vindeca şi nu firea dumnezeiască îşi mişca mâna spre ochiul orbului^[1].

Iisus Hristos fiind o persoană în două firi, voinţe şi lucrări, unul este Cel Care voieşte şi lucrează, dar prin două voinţe şi două lucrări. Unul şi Acelaşi este Cel Care flămânzeşte (după firea omenească) şi înmulţeşte pâinile (după firea dumnezeiască), unul şi acelaşi este Cel Care osteneşte (după firea omenească) şi-l vindecă pe slăbănogul din Capernaum şi-l învie pe Lazăr (după firea dumnezeiască), unul şi acelaşi nu are unde să-Şi plece capul (după firea omenească) şi e pretutindeni şi chiar în sânul Tatălui (după firea dumnezeiască).