Ca să se arate şi mai hotărât că Fiul nu e o făptură, că e născut în înţelesul adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din fiinţa lui, dar fiul care se naşte din el e din fiinţa lui. Tot aşa e şi la Dumnezeu: Toată lumea creată este fapta voinţei şi a lucrării (energiei) Lui. Dar Fiul este din fiinţa Lui. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea însă este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu vine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este ceva cu totul deosebit de el”^[1].

Şi tot Sfântul Ioan Damaschin spune că dacă Fiul e din fiinţa Tatălui, e „opera firii lui”. El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ţine de fiinţa Dumnezeirii e veşnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască^[2].

Fiind din fiinţa Tatălui, Fiul are aceeaşi fiinţă cu El, e „de o fiinţă cu Tatăl”.

Dar „de o fiinţă” nu înseamnă numai că Fiul S-a născut din fiinţa Tatălui şi nu înseamnă nici numai că are o fiinţă la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că Fiul nu-Şi are fiinţa Sa în chip despărţit de a Tatălui. Fiinţa Tatălui nu se repetă născându-L pe Fiul, ca să existe aceeaşi fiinţă de două ori, cum e la oameni, ci Tatăl dă Fiului, prin naştere, însăşi fiinţa Sa, fără ca prin aceasta să Se repete. Tatăl şi Fiul sunt două persoane cu o singură fiinţă, cu aceeaşi fiinţă în comun. Între Tatăl şi Fiul este o unitate desăvârşită după fiinţă, dar totuşi Ei sunt deosebiţi ca persoane. „Eu şi Tatăl una suntem”, zice Mântuitorul (In 10, 30). Una arată fiinţa. Eu şi Tatăl arată persoanele, care sunt două. Tot aşa se arată că fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele lor două, prin următoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Credeţi-Mă că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” (In 14, 11); sau „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (In 14, 9).

O bună lămurire a acestor cuvinte ne-o dă Sfântul Ioan Damaschin: „...ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, nu în sensul că ele se amestecă, ci în sensul că ele există unele în altele; iar întrepătrunderea reciprocă a ipostaselor este fără contractare şi fără amestecare. Ele nu sunt depărtate unele de altele şi nici împărţite în ce priveşte fiinţa, în sensul împărţirii lui Arie... Dumnezeirea este neîmpărţită în cele ce se împart, după cum în trei corpuri solare, care există unul în altul şi sunt nedespărţite, avem o singură unire şi apropiere a luminii”^[3].