Precum ne-a învăţat primul articol să credem în Dumnezeu-Tatăl, aşa ne învaţă articolul al doilea să credem „şi” în Iisus Hristos, Fiul Lui. Căci fără credinţă în Fiul, nu Îl putem cunoaşte nici pe Tatăl. Tată fără Fiu nu există. Cine nu crede că Dumnezeu are un Fiu, nu crede că Dumnezeu e Tată şi are în Sine dragoste de tată. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fără dragoste, nu e Dumnezeu adevărat. „Eu sunt uşa” (In, 10, 9), zice Mântuitorul. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In 14, 6). Iisus Hristos, în Care credem ca şi în Tatăl, este Unul singur, căci numai un Fiu are Tatăl şi numai un Mântuitor avem noi. Numai prin Acesta „Unul” ne mântuim şi ajungem la Tatăl, căci numai o „cale” (In 14, 6) şi numai o „uşă” este spre Tatăl, iar „calea” şi „uşa” sunt El.

El e „Domn” peste sufletele noastre, este „Domnul şi Stăpânul vieţii noastre”, ba chiar unicul Domn şi Stăpân „Căruia Îi slujim” (Col 3, 24) şi Îi închinăm cu bucurie „toată viaţa noastră”, în aşa fel, încât nu mai suntem ai noştri, ci „ai lui Hristos” (2 Co 10, 7) şi putem spune fiecare ca Sfântul Apostol Pavel: „Nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel Ce trăieşte în mine” (Ga 2, 20). Căci El ne-a dat această viaţă şi ne-a răscumpărat-o de la moarte. Şi ştim că dacă I-o închinăm Lui, tot noi ne folosim, căci Hristos ne desăvârşeşte din zi în zi, făcându-ne „asemenea chipului Său” (Rm 8, 29). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspră şi silnică, ci una blândă. El domneşte peste noi prin dragoste şi adevăr. „Luaţi jugul Meu asupra voastră (...) Că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu înseamnă că n-avem datoria să lucrăm pentru semenii noştri. Dimpotrivă, lui Hristos Îi slujim când facem bine celor mici şi osteniţi (Mt 25, 40). Domnia aceasta totală peste sufletele noastre şi peste lumea întreagă a câştigat-o Iisus Hristos şi ca om, pentru că S-a smerit pe Sine ca nimeni altul şi Şi-a pus viaţa Sa pentru noi. Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele şi tot genunchiul trebuie să I se plece Lui, primindu-L ca Domn. Căci „Cel ce dintru-nceput fiind în chipul lui Dumnezeu, a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e o prădare, dar S-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte - şi încă moarte de cruce! Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care-i mai presus de orice nume, pentru ca-ntru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Flp 2, 6-11).