Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor, că le va trimite un Mântuitor, a fost îndată după cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că cineva se va naşte din femeie, care-i va zdrobi capul: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie şi între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi vei ţinti lui călcâiul” (Fc 3, 15).

Dar veşti tot mai limpezi despre Mântuitorul, Care avea să vină, le dă Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea, proorocii plângând şi suferind, ziceau: „Cine va da din Sion mântuirea?” (Ps 13, 8), sau se rugau: „Doamne, apleacă cerurile şi Te pogoară” (Ps 143, 5). Dumnezeu milostivindu-se de această rugăciune, spune oamenilor: „Va veni de îndată în templul Său Îngerul legământului pe Care voi Îl voiţi” (Mal 3, 1) sau: „Zice Domnul Cel ce-i adună pe risipiţii lui Israel; căci Lui Îi vom strânge adunare” (Is 56, 8).

Şi ca lumea să-L cunoască atunci când va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând şi smerit, călare pe mânz de asină: „Bucură-te foarte, tu fiica Sionului, rosteşte-te-n strigare tu, fiica Ierusalimului: Iată, Împăratul tău vine la tine drept şi El Însuşi Mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânzul tânăr” (Za 9, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraţilor pământeşti, ci ca să îi elibereze prin sângele Său pe cei robiţi păcatului: „Şi Tu întru sângele legământului Tău i-ai slobozit din groapa făr- de apă pe-ai Tăi ce-acolo erau prinşi” (Za 9, 11).

Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru păcatele altora le prevesteşte proorocul Isaia în toată amănunţimea: „noi L-am văzut, dar El n-avea chip, nici frumuseţe. (...) El păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, (...) El însă pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era şi noi prin rana Lui ne-am vindecat. (...) Din pricina chinului El nu-Şi deschide gura; ca o oaie la-njunghiere S-a a dus şi ca un miel fără de glas în faţa celui ce-l tunde, aşa El nu-Şi deschide gura. (...) Că viaţa i se ia de pe pământ; pentru fărădelegile poporului Meu a fost El dus la moarte” (Is 53, 2, 4, 5, 7, 8).

Chiar şi timpul şi locul venirii Mântuitorului au fost prezise de prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: „De la ieşirea poruncii ca iarăşi să se zidească Ierusalimul”, adică de la anul 457 î.Hr. şi până „se va sfârşi păcatul şi se vor şterge fărădelegile” (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul Se va naşte în Betleem (Mi 5, 1). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul şi chipul mai presus de fire al naşterii Mântuitorului din fecioară: „Iată Fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel” (adică Dumnezeu cu noi) (Is 7, 14). De asemenea, că El Se va naşte după trup din sămânţa lui David: „Juratu-M-am odată întru sfinţenia Mea că lui David nu îi voi minţi; seminţia lui în veac va dura şi tronul său va fi ca soarele înaintea Mea şi ca luna pe-ntotdeauna aşezată” (Ps 88, 35-36).

Toate aceste proorociri aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit în Iisus Hristos.

Dar ca oamenii să-L poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credinţa lor rătăcită în mulţi idoli, la credinţa într-un singur Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar Care are un Fiu nedespărţit de El, după fiinţă.