Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Fiindcă aşa cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, tot astfel prin ascultarea Unuia cei mulţi vor deveni drepţi” (Rm 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci şi a omului. Sfântul Grigorie de Nissa spune: „După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin Învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare”^[1].

De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om, ca să lucreze în numele oamenilor, iar fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covârşească vina tuturor oamenilor. „Cel ce a murit pentru noi, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic; nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu făcut om. Fără-de-legea păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina noastră; nu am păcătuit aşa de mult, cât preţuia dreptatea celui ce Şi-a pus sufletul pentru noi”^[2].

Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Dacă-n timp ce eram vrăjmaşi”, zice Sfântul Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rm 5, 10 şi 2 Co 5, 18). Firea noastră, care înainte purta în ea urâţenia neascultării şi era purtată de cei ce erau duşmanii lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu iubire şi la firea noastră pe care o purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător până la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră, purtată de Fiul Său, avea să se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipeau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu „avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor” şi că „printr-Însul a binevoit să împace toate cu Sine, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Sau şi mai limpede: „Şi pe voi, cei ce oarecând în faptele voastre cele rele eraţi înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu mintea, acum El prin moarte v-a împăcat, în trupul Său de carne, pentru ca -naintea Lui să vă înfăţişeze sfinţi, fără prihană şi nevinovaţi” (Col 1, 14, 20, 21-22).

Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceeaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiu al Său, socotindu-ne pe noi ca pe nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă-ntr-adevăr pătimim împreună cu El, ca-mpreună cu El să ne şi slăvim” (Rm 8, 17).