Nu puteau. Căci, deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scăpa de el, firea lor era slăbită de păcat, erau robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sfântul Apostol Pavel astfel: „căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu vreau eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rm 7, 19-20). Nici un om nu-i putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului” (Rm 7, 23) şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sfântul Atanasie: „Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea exista şi totuşi oamenii se tăvăleau în atâtea mari rele”[1].