Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne-a înfăptuit-o prin Întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi Învierea din morţi, după care S-a înălţat la ceruri întru slavă, de-a dreapta Tatălui.
Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe Însuşi Fiul Său L-a trimis în lume, ca om, şi L-a dat morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.
Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16).
Iar Sfântul Atanasie spune: „Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-se de slăbiciunea noastră, mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru... şi dă morţii propriul Său trup”[1].
[1] Sfântul Atanasie, Despre Întruparea Cuvântului, cap. 8., trad. Gh. Popescu-Pietrile, Bucureşti, 1905, p. 29; v. trad. cit., P.S.B. vol. 15, p. 99.