Fiecare Apostol deţinea şi folosea această putere asupra credincioşilor săi, însă respectând cuvântul Domnului, de a păstra împreună cu ceilalţi Apostoli „unirea Duhului întru legătura păcii” (Ef 4, 3). Când a fost vorba de o hotărâre de credinţă, asupra căreia se iviseră neînţelegeri între creştinii din Antiohia, atunci puterea de a învăţa nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de către adunarea tuturor Apostolilor, adică de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arată că înşişi Sfinţii Apostoli, deşi întăriţi cu puterea dată de Domnul fiecăruia dintre ei, totuşi, în momente însemnate, nu foloseau separat această putere, ci în împreună-lucrare frăţească, cu ajutorul Sfântului Duh. Prin urmare, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecărui Apostol puterea de a-şi conduce Biserica, în schimb puterea cea mai înaltă de conducere a întregii Bisericii a dat-o Adunării, adică Sinodului Apostolilor, după cuvintele Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20).