Rânduiala cea mai bună pentru cel care începe vreun cuvânt sau vreo lucrare este, după cuvântul teologului, să înceapă de la Dumnezeu şi să se încheie cu Dumnezeu. Drept aceea, şi dreapta credinţă s-a şi propovăduit de noi la mare depărtare, şi Biserica la temelia căreia stă Hristos neîncetat creşte şi sporeşte, încât ea se întinde deasupra cedrilor Libanului.
Făcând şi acum început sfintelor cuvinte, orânduim cu dumnezeiescul har ca acea credinţă care ne-a fost predanisită nouă de către martorii văzători (oculari) şi de către slujitorii Cuvântului (Lc 1, 2), adică de către Dumnezeu aleşii apostoli, să se păstreze fără înnoire şi nestrămutată; de asemenea şi (credinţa) a celor trei sute şi optsprezece sfinţi şi fericiţi părinţi care s-au adunat la Niceca în vremea lui Constantin care a fost împăratul nostru, împotriva (necuviosului) nelegiuitului Arie şi împotriva dumnezeirii (religiei) străine şi păgâneşti (învăţate) făurite de el, sau cum este mai potrivit a zice, împotriva închinării la mai mulţi dumnezei (împotriva politeismului său); - care părinţi, având una şi aceeaşi credinţă, ne-au descoperit nouă şi ne-au lămurit unitatea de natură a fiinţei dumnezeieşti cea în trei persoane, neîngăduind ca aceasta să stea ascunsă sub obrocul necunoştinţei, ci învăţând lămurit pe credincioşi a se închina cu o singură închinăciune şi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; şi răsturnând şi surpând învăţătura despre spiţele neasemenea (treptele inegale) ale dumnezeirii, iar jucăriile cele copilăreşti făcute din nisip de către eretici împotriva ortodoxiei prăbuşindu-le şi nimicindu-le.
De asemenea, întărim şi credinţa propovăduită de către cei o sută cincizeci de sfinţi părinţi - care s-au adunat în această cetate împărătească în vremea lui Teodosie, care a fost împăratul nostru îmbrăţişând (primind) noi rostirile lor teologice; iar pe necuratul Macedonie izgonindu-l împreună cu vrăjmaşii de mai înainte ai adevărului, ca pe unul care cu încăpăţânare a îndrăznit a-l socoti (să-l considere) ca pe un sclav pe acela care stăpâneşte şi a sfâşia unitatea cea netăiată (nedespărţită) purcezând (procedând) tâlhăreşte, ca şi când nu ar fi desăvârşită taina nădejdii noastre; împreună osândind cu acest spurcat şi care a turbat împotriva adevărului, şi pe Apolinarie, tăinuitorul răutăţii, care în mod nelegiuit (necuvios) s-a rostit (pronunţat) că Domnul s-ar fi întrupat fără de judecată (raţiune) şi fără de suflet, fiind şi el de aci (de la această părere) de socotinţă, că mântuirea noastră ar fi nedesăvârşită.
Dar mai pecetluim încă şi învăţăturile aşezate de către cei două sute de Dumnezeu purtători părinţi, care s-au adunat mai demult în cetatea Efesenilor - în vremea lui Teodosie, fiul lui Arcadie, care a fost împăratul nostru, ca pe o putere de nebiruit a dreptei credinţe propovăduind ei pe un Hristos, pe un Fiu al lui Dumnezeu, Carele S-a întrupat, şi preaslăvind pe neprihănita şi pururea Fecioara care L-a născut pe El fără de sămânţă, ca fiind aievea şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; şi lepădând împărţirea aceea deşartă a lui Nestorie ca pe una străină de starea (condiţia) cea dumnezeiască şi care învaţă că unul Hristos este Om deosebit şi Dumnezeu deosebit şi care a înnoit nelegiuirea cea iudaică.
De asemenea, întărim încă şi credinţa ortodoxă cea statornicită (formulată) de către cei şase sute treizeci de Dumnezeu aleşi părinţi în mitropolia Calcedonenilor, în vremea lui Marcian, carele a fost şi el împăratul nostru; care (credinţă), că unul Hristos, Fiul lui Dumnezeu este alcătuit din două firi şi că s-a proslăvit în aceste amândouă firi, a predanisit-o cu glas înalt până la marginile lumii, iar pe Eutihie cel deşert la cuget, care învaţă că marea taină a iconomiei (mântuirii) s-a săvârşit în chip părut (aparent) l-a scos din marginile sfinte ale Bisericii ca pe o oarecare lepădătură şi spurcăciune; iar împreună cu el şi pe Nestorie şi pe Dioscur, întâiul fiind susţinătorul şi apărătorul împărţirii, iar celălalt al amestecării şi care, din părţi contrare ale legiuirii, au căzut în aceeaşi prăpastie a pierzării şi a necinstirii lui Dumnezeu (a necredinţei).
De asemenea primim (cinstim, recunoaştem) încă şi dreptcredincioasele rostiri ale celor o sută şaizeci şi cinci purtători de Dumnezeu părinţi, care s-au întrunit în această împărătească cetate, în vremea lui Justinian, care a fost împăratul nostru cel ce în dreapta credinţă s-a pristăvit - ca aduse (inspirate) de Duhul şi aceeaşi îi învăţăm şi pe urmaşii noştri. Dânşii (părinţii) au dat anatema în chip sinodal şi au condamnat pe Teodor al Mopsuestiei, învăţătorul Nestorie şi pe Origen şi pe Didim şi pe Evagrie, care au plăsmuit din nou basme elineşti, şi cu nălucirile minţii şi cu visuri ne-au scornit din nou treceri şi schimbări (faze şi transformări) ale unor trupuri şi ale sufletelor şi în chip nelegiuit au hulit împotriva învierii morţilor; si pe cele scrise de către Teodorit împotriva dreptei credinţe şi împotriva celor 12 capitole ale Fericitului Chiril, şi epistola numită a lui Iba.
Şi din nou mărturisim a păstra neatinsă credinţa sfântului sinod al VI-lea carele de curând s-a întrunit în aceasta împărătească cetate, în vremea împăratului nostru de sfânta pomenire Constantin care (credinţă) a primit mai mare întărire prin aceea că drept credinciosul împărat a întărit (confirmat) prin peceţi hotărârile acestuia (ale sinodului) pentru neprimejduire (siguranţă) în toate veacurile; - care (sinod) ne-a lămurit pe noi cu dragoste de Dumnezeu, să mărturisim două voinţe fireşti, adică două vreri şi două lucrări fireşti în iconomia întrupării a unuia Domnului nostru Iisus Hristos, a Dumnezeului adevărat, şi care (sinod) a osândit prin judecata dreptei credinţe (hotărârea) pe cei ce au stricat (alterat) dreapta învăţătură a adevărului (dogma adevărată), şi care au învăţat popoarele că într-unul Domnul nostru Iisus Hristos este (numai) o voinţă şi (numai) o lucrare, şi-i numim adică (pe aceştia): pe Teodor al Faranului, pe Chir al Alexandriei, pe Onoriu al Romei, pe Serghie, Pir, Pavel şi Petru, care au fost înaintestătători în această de Dumnezeu păzită cetate, pe Macarie, care a fost episcop al Antiohienilor, pe Ştefan, ucenicul acestuia, şi pe Polihroniu cel fără minte, păstrând de aci înainte neatins obştescul Trup al lui Hristos Dumnezeul nostru.
Şi pentru a vorbi pe scurt (concis), statornicim ca credinţa tuturor bărbaţilor care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu si care au fost luminători în lume, având într-înşii cuvântul vieţii - să se ţină tare şi să rămână neclătinată până la sfârşitul veacului, precum şi scrierile şi învăţăturile (dogmele) predanisite lor de Dumnezeu, - lepădând şi noi şi dând anatemei pe cei pe care ei i-au lepădat şi i-au dat anatemei, ca pe vrăjmaşii adevărului şi ca pe cei care s-au întărâtat în deşert împotriva lui Dumnezeu şi care s-au străduit să ridice nedreptatea întru înălţime.
Iar dacă cineva dintre toţi nu ar ţine şi nu ar primi (îmbrăţişa) învăţăturile pomenite (dogmele) mai înainte (menţionate) ale dreptei credinţe şi nu va gândi (crede) şi propovădui astfel, ci ar încerca să se ridice împotriva acestora, să fie anatema - după orânduirea (hotărârea) acum aşezată de către sfinţii şi fericiţii părinţi arătaţi mai înainte, şi să fie scos şi să cadă din starea (ceata) creştinească (din catalogul creştinesc) ca un străin (vrăjmaş).
Iar noi, după cele mai înainte orânduite (hotărâte), am priceput desăvârşit că nici nu este a se adăuga ceva, nici a se scoate (din ele) ceva, care lucru pentru nici un cuvânt (motiv) nu l-am putut (face).